În acest peisaj de iarnă liniștit, nuanțele eterice de gri și alb domină, învăluind scena într-un tăcere care pare aproape sacră. Loviturile blânde de pensulă evocă aerul proaspăt și rece al unei zile friguroase, iar solul este acoperit de un strat gros de zăpadă care reflectă lumina difuză a cerului. Două copaci goi, cu ramurile lor care se întind ca degete scheletice, stau în gardă lângă un bazin de apă liniștit, surprinzând frumusețea melancolică a mediului înconjurător. Chiar deasupra, o turmă de păsări zboară de-a lungul orizontului, siluetele lor fiind contrastante pe cerul ce se luminează; par a fi într-o fugă grăbită, adăugând o senzație delicată de mișcare tabloului altfel liniștit.

Compoziția, deși predominant orizontală, ghidează ochiul spectatorului de la prim-plan—unde o gardă rustică marchează limita scenei—spre orizontul îndepărtat, sugerând o vastitate care amplifică sentimentul de solitudine. Culorile, în principal neutre, transmit un impact emoțional profund; sunt atât liniștitoare cât și melancolice, creând o atmosferă care calmează, dar agită și sufletul. Această operă depășește simpla reprezentare, întruchipând singurătatea și liniștea iernii, surprinzând un moment ce pare atât atemporal cât și efemer. Reflectând profunda legătură a artistului cu natura, aceasta servește ca un memento emoționant al frumuseții liniștite găsite în peisajele pustii, vorbind multe prin detaliile sale sporadice și tușele sale sigure.