Alexei Kondratievici Savrasov

Alexei Kondratievici Savrasov, o figură centrală în arta rusă, s-a născut la Moscova pe 24 mai 1830, într-o familie de negustori. Talentul său înnăscut pentru desen s-a manifestat devreme, determinându-l să se înscrie la Școala de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova (MSPSA) în jurul anului 1844, după o inițială dezaprobare paternă. Sub îndrumarea profesorului Karl Rabus, un pictor peisagist renumit, Savrasov și-a perfecționat abilitățile, absolvind în 1850. S-a dedicat imediat picturii peisagistice, un gen pe care avea să-l revoluționeze. Lucrările sale timpurii arătau deja promisiune, sugerând legătura profundă cu natura care avea să-i definească opera. Această perioadă a pus bazele explorărilor sale ulterioare ale subtilităților peisajului rusesc, depășind simpla reprezentare pentru a-i surprinde sufletul.

Parcursul artistic al lui Savrasov a fost marcat de o dezvoltare semnificativă și de întâlniri influente. O călătorie în Ucraina în 1852 i-a lărgit orizonturile. În 1854, o invitație din partea Marii Ducese Maria Nikolaevna, președinta Academiei Imperiale de Arte, l-a dus la Sankt Petersburg, unde pictura sa „Vedere în vecinătatea Oranienbaumului” i-a adus titlul de Academician. Întorcându-se la Moscova, a devenit un profesor respectat la alma mater sa, MSPSA, în 1857. Călătoriile sale europene din anii 1860, inclusiv o vizită la Expoziția Internațională de la Londra, au fost transformatoare. A fost impresionat în mod deosebit de pictorul englez John Constable și de artistul elvețian Alexandre Calame, ale căror abordări ale peisajului i-au consolidat propriul stil înfloritor. Aceste experiențe l-au ajutat să-și cristalizeze viziunea asupra unei forme de artă peisagistică specific rusească, una care punea accent pe rezonanța emoțională – „peisajul liric” sau „peisajul de dispoziție”, al cărui creator este considerat.

Apogeul carierei lui Savrasov a venit cu „Ciorile s-au întors” în 1871. Această pictură iconică, înfățișând scena simplă, dar profund evocatoare, a ciorilor care se întorc la cuiburile lor la începutul primăverii lângă Mănăstirea Ipatiev din Kostroma, a devenit un reper în arta rusă. Încapsula perfect stilul său de peisaj liric, arătând tranziția subtilă a naturii de la iarnă la primăvară cu o profundă profunzime emoțională. Pictura i-a adus faimă larg răspândită și a semnificat o nouă direcție în arta peisagistică, îndepărtându-se de romantismul academic. În 1870, Savrasov a devenit membru fondator al Peredvijnicilor („Ambulanții”), un grup de artiști realiști care căutau să facă arta mai accesibilă și mai relevantă pentru poporul rus. Alte lucrări notabile din această perioadă includ „Insula Elanilor din Sokolniki” (1869) și „Drum de țară” (1873), toate reflectând dragostea sa profundă pentru peisajul rusesc obișnuit, dar poetic.

În ciuda triumfurilor sale artistice, viața ulterioară a lui Savrasov a fost plină de tragedii personale și declin. Moartea fiicei sale în 1871 este adesea citată ca un punct de cotitură, ducând la o criză în arta sa și la o coborâre treptată în alcoolism. Căsătoria sa cu Sophia Karlovna Hertz, sora istoricului de artă Karl Hertz, s-a dizolvat în cele din urmă. Până în 1882, dificultățile sale au dus la demiterea sa din postul de profesor la MSPSA. Artistul care fusese odată în fruntea picturii peisagistice ruse și-a petrecut ultimii ani în sărăcie și obscuritate, adesea rătăcind de la un adăpost la altul. Producția sa creativă a scăzut, iar sănătatea sa s-a deteriorat. Alexei Savrasov a murit la 8 octombrie 1897, la Moscova, cu doar câțiva jeluitori, inclusiv patronul său Pavel Tretiakov, prezenți la înmormântarea sa.

Cu toate acestea, moștenirea lui Alexei Savrasov ca fondator al peisajului liric rusesc este de neșters. Și-a învățat elevii, inclusiv viitori luminari precum Isaac Levitan și Konstantin Korovin, să perceapă „sufletul” naturii și să-i exprime calitățile poetice. Levitan însuși l-a numit pe Savrasov „creatorul peisajului rusesc”, subliniind capacitatea profesorului său de a dezvălui „calitatea lirică a picturii peisagistice” și „dragostea sa nemărginită pentru patria sa”. Inovația profundă a lui Savrasov a fost capacitatea sa de a găsi și de a transmite o frumusețe spirituală profundă în cele mai banale și neîmpodobite colțuri ale pământului rusesc, transformând scene simple în declarații emoționale puternice. Opera sa a mutat accentul picturii peisagistice rusești către o expresie mai intimă, emoțională și distinct națională, influențând generații de artiști.