În această scenă vibrantă, trunchiurile groase ale copacilor străvechi se ridică către cer, ramurile lor răsucite formând un baldachin de galbene și verzi calde. Pictura surprinde o zi însorită, în care lumina aurie se revărsa asupra figurilor din jos. Lucrătorii, angajați în muncă, se apleacă asupra pământului; mișcările lor sunt accentuate de pensulele jucăușe care transmit energie și viață. Între timp, o figură solitară, îmbrăcată în negru, stă și observă; contrastul vestimentației sale cu fundalul luminos subliniază un sentiment de reflecție în mijlocul agitației.

Aplicația dinamică a tehnicii impasto de către Van Gogh dă viață texturii scoarței și pământului; mișcările groase și expresive ale pensulei par a pulsa cu vigoare, atrăgând spectatorul în scenă. Paleta de culori este dominată de nuanțe luminate de soare, oferind o senzație generală de căldură, deși există o nuanță de melancolie în postura figurii solitare. Această dicotomie evocă o gamă de emoții - de la bucuria muncii comunității la singurătatea acută a existenței individuale. În contextul sfârșitului secolului al XIX-lea, această operă întruchipează aprecierea profundă a artistului atât față de natură, cât și față de umanitate, lăsându-ne cu un moment de reflecție asupra naturii muncii și existenței.