Francisco Goya

Francisco José de Goya y Lucientes (30 martie 1746 – 16 aprilie 1828) este o figură monumentală în istoria artei, adesea considerat ultimul dintre Marii Maeștri și primul dintre moderni. Născut în Fuendetodos, Spania, călătoria artistică a lui Goya a început în Zaragoza sub îndrumarea lui José Luzán y Martínez. Ulterior s-a mutat la Madrid pentru a studia cu Anton Raphael Mengs, un pictor proeminent al curții, deși relația lor a fost, se pare, tensionată. În 1773, Goya s-a căsătorit cu Josefa Bayeu, sora pictorului de curte Francisco Bayeu, o legătură care s-a dovedit benefică pentru cariera sa timpurie. Anii săi de formare au fost marcați de expunerea la diverse tradiții artistice, inclusiv barocul italian prin studiile sale la Roma în 1771, și influența durabilă a maeștrilor spanioli precum Diego Velázquez, ale cărui lucrări le-a copiat meticulos în gravuri. Această perioadă a pus bazele unei cariere care avea să remodeleze dramatic arta spaniolă.

Ascensiunea lui Goya în lumea artei s-a accelerat în 1775, când a început să proiecteze cartoane pentru tapiserii pentru Fabrica Regală de Tapiserii Santa Bárbara. Aceste lucrări timpurii, în număr de peste șaizeci, înfățișau scene din viața aristocratică și populară contemporană în stil Rococo, adesea infuzate cu un realism subtil. Deși proiectarea tapiseriilor nu era cea mai prestigioasă activitate, l-a adus pe Goya în atenția curții spaniole. Reputația sa de portretist a crescut și a primit comenzi de la elita spaniolă. În 1786, a fost numit pictor al regelui Carol al III-lea, iar în 1789, pictor de curte al lui Carol al IV-lea, ajungând în cele din urmă la rangul stimat de Prim Pictor al Curții în 1799. Portretele sale regale, precum iconicul „Familia lui Carol al IV-lea” (1800-01), sunt remarcabile pentru perspicacitatea lor psihologică necruțătoare, adesea percepută ca fiind subtil critică la adresa subiecților săi. În această perioadă, a pictat și îndrăznețele „Maja nudă” și „Maja îmbrăcată” (circa 1800-05), probabil pentru Manuel Godoy, demonstrându-și versatilitatea și dorința de a contesta convențiile.

Un punct de cotitură profund în viața și arta lui Goya a avut loc în 1792-1793, când o boală gravă, nediagnosticată, l-a lăsat permanent surd. Această criză personală a dus la o schimbare dramatică în opera sa, care a devenit din ce în ce mai introspectivă, mai sumbră și mai pesimistă. Continuându-și îndatoririle oficiale, Goya a început să exploreze teme ale nebuniei umane, corupției și suferinței cu o intensitate fără precedent. Această perioadă a văzut crearea seriei „Los Caprichos” (publicată în 1799), o serie de 80 de gravuri care au folosit satira și imaginile grotești pentru a critica societatea spaniolă, biserica și superstițiile, rezumate celebru de planșa „Somnul rațiunii naște monștri”. Picturile sale de cabinet pe tablă, precum „Curtea nebunilor” (1794), pictate în timpul convalescenței sale, au dezvăluit și mai mult imaginația sa chinuită și observațiile sale critice asupra condiției umane, subiecte adesea absente în lucrările sale comandate.

Invazia napoleoniană a Spaniei în 1808 și Războiul Peninsular care a urmat (1808-1814) l-au afectat profund pe Goya și i-au influențat profund arta. Deși și-a păstrat poziția de pictor de curte sub Joseph Bonaparte, fratele lui Napoleon, Goya a documentat ororile conflictului cu o onestitate sfâșietoare. Seria sa de gravuri, „Dezastrele războiului” (creată între 1810-1820, publicată în 1863), este una dintre cele mai puternice declarații anti-război din istoria artei, înfățișând scene de violență brutală, foamete și degradare umană fără romantism. Pentru a comemora insurecția spaniolă împotriva francezilor, a pictat două capodopere monumentale în 1814: „Doi mai 1808” și „Trei mai 1808”, care transmit realitatea brutală și impactul emoțional al războiului cu o immediatețe crudă. După restaurarea lui Ferdinand al VII-lea, Goya a fost repus în funcție, dar relația sa cu regimul represiv a devenit tensionată.

Deziluzionat de climatul politic și social din Spania sub conducerea reacționară a lui Ferdinand al VII-lea, Goya s-a retras din ce în ce mai mult. Între 1819 și 1823, a decorat pereții casei sale de la țară, Quinta del Sordo (Casa Surdului), cu o serie de paisprezece picturi murale cunoscute sub numele de „Picturile negre”. Aceste lucrări enigmatice și tulburătoare, inclusiv „Saturn devorându-și un fiu”, au fost pictate direct pe tencuială și probabil nu au fost niciodată destinate expunerii publice. Executate într-o paletă sobră, cu tușe expresive, aproape violente, ele aprofundează teme ale nebuniei, disperării, vrăjitoriei și aspectelor mai întunecate ale umanității, reflectând pesimismul profund al lui Goya. În 1824, invocând motive de sănătate, dar probabil și din cauza atmosferei politice opresive, Goya a plecat în exil voluntar la Bordeaux, Franța, însoțit de Leocadia Weiss și fiica ei Rosario. A continuat să lucreze prolific la Bordeaux, explorând litografia și producând portrete notabile până la moartea sa, la 16 aprilie 1828.

Moștenirea lui Francisco Goya este imensă și polivalentă. El a legat magistral tradițiile Marilor Maeștri cu spiritul înfloritor al modernismului, creând o operă care este atât atemporală, cât și profund înrădăcinată în contextul său istoric. Realismul său necruțător, profunzimea psihologică, tehnicile inovatoare de gravură și comentariul social și politic neînfricat au influențat profund generațiile ulterioare de artiști, de la pictori romantici precum Delacroix la realiști, impresioniști precum Manet și giganți ai secolului XX precum Picasso și suprarealiștii. Explorarea psihicului uman de către Goya, critica sa la adresa puterii și reprezentarea ororilor războiului continuă să rezoneze cu publicul contemporan, consolidându-i statutul de artist revoluționar a cărui operă rămâne puternic relevantă.