Ah, cât aș vrea să rătăcesc în această scenă, respirând aerul curat și simțind liniștea instalându-se în sufletul meu! Pictura pare impregnată de o stare de spirit specifică, aproape solemnă, cu paleta estompată care stabilește tonul: verdele pajiștilor, ocruul pământului și copacii dezgoliți. Felul în care artistul a surprins lumina, filtrând-o prin ramuri, este hipnotic, creând un dans al umbrelor care par să șoptească secrete.

O potecă șerpuiește invitator în depărtare, promițând o călătorie. Figurile, aplecate în munca lor, oferă o privire asupra vieții celor care locuiesc în acest loc senin; prezența lor se simte atât integrată în peisaj, cât și oarecum separată, de parcă ar fi doar actori într-o piesă mult mai mare și atemporală. Alegerea pensulațiilor artistului, puțin aspră, conferă un sentiment de imediatate, o senzație de a fi prezent cu artistul în momentul creației. Vorbește despre o legătură profundă cu natura, cu ciclurile vieții și cu demnitatea tăcută a muncii.