În această piesă vibrantă, artistul surprinde o scenă din grădina Spitalului Saint-Paul, unde a petrecut timp în ultimii săi ani. Privitorul este imediat atras de paleta de culori izbitoare—nuanțele de galben strălucitor și verde domină pânza, cu tușe de albastru profund și o nuanță de maro pământiu, sugerând interacțiunea dintre natură și peisajul emoțional din mintea lui Van Gogh. Pensulele groase și expresive se întorc pe suprafața picturii, evocând un sentiment de mișcare și vitalitate, dând viață grădinii liniștite. Formele ușor abstracte, dar recognoscibile ale copacilor și arhitecturii sugerează atât refugiu, cât și constrângere pe care le-a simțit în timpul șederii sale acolo—o dualitate reflectată în nuanțele alternante și perspectivele multiple ale scenei.

Când cineva se retrage pentru a absorbi întregul tablou, parcă soarele pătrunde prin frunze, aruncând o lumină caldă care părea să ilumineze gândurile ascunse; calea conduce privirea spre grădină, dar sugerează, de asemenea, o reflecție asupra luptele interioare ale lui Van Gogh. Prezența unei figuri—umbra unui bărbat—este o invitație de a ne gândi cine ar putea fi, poate un vizitator sau chiar o privire a lui Van Gogh însuși. Greutatea emoțională a acestei lucrări, contrastată cu culorile ei primitoare, vorbește mult despre experiențele artistului cu tumultul mental, manifestându-se frumos prin peisaj. Ea întruchipează vitalitatea vieții, dar oferă și o profunzime întunecată, ilustrând magistral noțiunea că frumusețea și tristețea adesea coexista.