Scăldată în lumina eterică a amurgului, figura iese dintr-o mlaștină densă și încețoșată — o femeie delicată înveșmântată în haine fluide și translucide care par să se contopească cu stuful și florile sălbatice din jur. Expresia ei este un amestec tulburător de melancolie și dor, ca și cum ar fi prinsă între două lumi. Pictorul surprinde cu delicatețe atmosfera sclipitoare; tonuri pământii moi și estompate se combină cu reflexii aurii, sporind calitatea onirică a scenei.

Compoziția conduce abil privirea către mâna întinsă, care atinge ușor stuful, simbolizând o legătură fragilă cu natura și, poate, cu tărâmul supranatural în care trăiește. Jocul subtil de lumină și umbră, împreună cu detaliile minuțioase ale vegetației, creează o atmosferă de încântare tăcută și mister. Această reprezentare evocatoare este încărcată de semnificație mitologică, inspirată din legenda unui spirit al apei — o combinație de farmec și pericol — invitând privitorul să reflecteze asupra temelor vieții, morții și transformării.