John William Waterhouse

John William Waterhouse (botezat la 6 aprilie 1849 – 10 februarie 1917) a fost un pictor englez distins, a cărui operă se întinde de la sfârșitul erei victoriene până la începutul secolului al XX-lea. Renumit pentru reprezentările sale captivante ale femeilor din mitologia clasică și legenda arthuriană, el este adesea asociat atât cu stilul academic, cât și cu faza ulterioară a mișcării prerafaelite. Născut la Roma din părinți pictori englezi, William și Isabella Waterhouse, a fost poreclit cu afecțiune „Nino”. Această viață timpurie în Italia i-a influențat profund alegerea ulterioară a subiectelor, inspirându-se frecvent din mitologia romană și din decoruri clasice. În 1854, familia s-a întors în Anglia, stabilindu-se în South Kensington, Londra, în apropierea noului Muzeu Victoria și Albert. Imersat într-un mediu artistic de la naștere, Waterhouse a fost încurajat să deseneze, petrecând timp considerabil schițând opere de artă la British Museum și la National Gallery, perfecționându-și abilitățile. În 1871, și-a început oficial educația artistică înscriindu-se la școlile Academiei Regale de Artă, intenționând inițial să studieze sculptura.

Nu a durat mult până când Waterhouse și-a găsit adevărata chemare în pictură. Până în 1874, făcuse trecerea, marcându-și debutul public ca pictor la expoziția de vară a Academiei Regale cu lucrarea de succes critic, *Somnul și fratele său vitreg, Moartea*. Lucrările sale timpurii erau profund înrădăcinate în tradiția academică clasică, ecouând spiritul contemporanilor precum Sir Lawrence Alma-Tadema și Frederic Leighton. Aceste picturi, care înfățișau adesea scene din viața Greciei și Romei antice, au fost expuse regulat și i-au adus o recunoaștere tot mai mare pe scena artistică londoneză. Succesul unor piese precum *După dans* (1876), care a primit o poziție de prim-plan la expoziția Academiei Regale, i-a consolidat statutul în ascensiune. Pe măsură ce reputația sa a crescut, la fel a crescut și scara ambițiilor și a pânzelor sale, trecând la compoziții mai mari și mai dramatice care prezentau paleta sa bogată și strălucitoare de culori.

Anii 1880 au marcat o evoluție semnificativă în focusul artistic al lui Waterhouse, pe măsură ce a început să îmbrățișeze subiectele și sensibilitățile stilistice ale Frăției Prerafaelite. Deși nu a fost niciodată membru al grupului original, a fost numit „prerafaelitul modern” pentru fuziunea idealurilor lor cu abordarea sa distinctă. A dezvoltat un interes profund pentru temele literare, inspirându-se din operele poeților precum Alfred, Lord Tennyson, John Keats și William Shakespeare. Centrală în opera sa a devenit figura femeii, portretizată în diverse arhetipuri: eroina tragică, vrăjitoarea fermecătoare sau puternica femme fatale. Cele mai iconice lucrări ale sale explorează aceste figuri cu o mare profunzime emoțională. A pictat în mod faimos personajul tragic al Ofeliei de trei ori (1889, 1894, 1910) și a fost captivat de *Doamna din Shalott* a lui Tennyson, un subiect pe care l-a revizitat, de asemenea, în trei pânze majore (1888, 1894, 1915), versiunea din 1888 devenind una dintre cele mai faimoase picturi ale epocii. Tehnica sa a combinat în mod unic detaliul meticulos și narațiunea literară a prerafaeliților cu o pensulație mai liberă și mai expresivă, reminiscentă de impresionism.

Cariera lui Waterhouse a fost marcată de un succes profesional constant și de distincții. A făcut mai multe călătorii în Italia la sfârșitul anilor 1870 și în anii 1880, ceea ce i-a îmbogățit și mai mult repertoriul clasic. În 1883, s-a căsătorit cu Esther Kenworthy, o artistă care își expunea propriile picturi cu flori. Poziția sa în establishmentul artistic a fost asigurată când a fost ales membru asociat al Academiei Regale în 1885, urmat de ridicarea sa la rangul de academician regal cu drepturi depline în 1895. Pentru lucrarea sa de diplomă, a prezentat pictura sa *Ofelia* din 1888 ca o piesă temporară în timp ce finaliza *O sirenă* (1900). Reputația sa a fost sporită și mai mult când influentul colecționar Sir Henry Tate a achiziționat două dintre lucrările sale majore, *Consultând oracolul* (1884) și *Doamna din Shalott* (1888), pentru colecția sa națională. Dincolo de propria practică, Waterhouse s-a dedicat comunității artistice, predând la Școala de Artă St. John's Wood și fiind membru în Consiliul Academiei Regale.

Waterhouse a continuat să picteze prolific de-a lungul anilor 1890 și 1900, rămânând devotat temelor sale mitologice și literare. Cu toate acestea, pe măsură ce lumea artei se îndrepta spre modernism, stilul său clasic, romantic a început să fie văzut ca depășit. În ciuda acestei schimbări de gust, a rămas un expozant regulat la Academia Regală. În ultimul său deceniu, în ciuda suferinței de o fragilitate crescândă din cauza unei lungi lupte cu cancerul, impulsul său creativ nu a scăzut. A lucrat la o serie bazată pe legenda Persefonei și a produs capodopere târzii precum *Tristan și Isolda* (1916). A murit la 10 februarie 1917, lăsând ultima sa pictură, *Grădina fermecată*, neterminată pe șevalet. Deși opera sa a fost în mare parte trecută cu vederea în mare parte a secolului XX, o renaștere majoră a interesului a început în anii 1970, culminând cu o retrospectivă majoră la Academia Regală de Artă în 2009. Astăzi, John William Waterhouse este celebrat ca unul dintre cei mai iubiți pictori ai Marii Britanii, moștenirea sa fiind asigurată de portretele sale atemporale, evocatoare și de o frumusețe obsedantă ale femeilor dintr-o lume a miturilor și legendelor.