În această compoziție liniștită, o figură stă gânditoare pe un butuc acoperit cu mușchi, lângă un iaz verde, fiind înconjurată de frunziș bogat și crini de apă delicate. Îmbrăcată într-o rochie albă fluidă, figura emite o aură etereală, completată de bijuterii intricate care strălucesc blând în lumina naturală. Părul ei lung și roșu îi cade pe umerii săi, împodobit cu câteva flori delicate, întărind legătura sa cu natura. Pe măsură ce fata se apucă ușor de gât, un sentiment de vulnerabilitate și introspecție inundă scena; pare că este pierdută în gândurile sale, contemplând misterele lumii din jurul ei.

Compoziția conduce privirea spectatorului printr-o fuziune armonioasă de forme organice și culori line. Verzii luxurianți domină paleta - de la nuanțele mai închise ale apei până la tonurile mai deschise ale crinilor, contrastând frumos cu nuanțele delicate ale pielii și albul pur al rochiei. Apa reflectă lumina, creând o atmosferă fantastică care invită la reflecție. Sub suprafața liniștită se află un flux subliminal de melancolie, sugerând poate teme mai profunde ale iubirii și pierderii, așa cum sugerează privirea personajului. În contextul istoric, această operă rezonează cu idealurile de frumusețe și adâncime emoțională ale prerafaeliților, arătând o legătură atemporală între femeie și natură.