Opera surprinde un moment uimitor la apusul soarelui, unde cerul este pictat în nuanțe delicate de lavandă și piersică, fuzionând cu orizontul unde soarele sărută marginea apei. Stâncile accidentate ale insulei Belle-Île domină prim-planul, texturile acestora fiind reprezentate printr-o pensulare generoasă ce transmite atât soliditate, cât și fluiditate. Vârfurile valurilor se izbesc de aceste stânci, spuma lor fiind descrisă în alburi explozive care contrastează cu adâncimile verzi și albastre ale oceanului. O subtilă joacă de lumină dansează pe suprafața apei, sugerând mișcare și invitând privitorul să simtă briza răcoroasă a mării. Pictura evocă un sentiment de liniște amestecat cu puterea brută a naturii, de parcă am putea aproape auzi șoaptele valurilor.

Paleta de culori este remarcabilă: Monet utilizează nuanțe bogate și contrastante care insuflă viață peisajului. Tonurile întunecate, aproape amenințătoare ale stâncilor se detașează puternic de cerul strălucitor, creând o compoziție dinamică, dar armonioasă. Această piesă, creată în timpul explorării de către Monet a peisajelor de coastă, reflectă nu doar frumusețea geografică, ci și o profunzime emoțională, invitând la reflecție asupra trecerii timpului—fie în lumina care se estompează, fie în fluxul și refluxul ritmic al mării. Aici poveștile se împletesc; într-o vreme în care artiștii au început să îmbrățișeze atracția luminii naturale, Monet apare ca o figură revoluționară, împingând limitele impresionismului cu pensulările și alegerile sale de culoare.