Cuno Amiet

Cuno Amiet (28 martie 1868 – 6 iulie 1961) este o figură seminală în arta elvețiană, celebrat ca primul pictor elvețian care a acordat prioritate culorii în compoziție, devenind astfel un pionier al artei moderne în Elveția. Născut în Solothurn, tatăl său, Josef Ignaz Amiet, era cancelarul cantonului. Călătoria artistică a lui Amiet a început după absolvirea Kantonsschule Solothurn în 1883. A studiat inițial sub îndrumarea pictorului Frank Buchser, înainte de a se înscrie la Academia de Arte Frumoase din München între 1886 și 1888. La München a legat o prietenie pe viață cu Giovanni Giacometti. Împreună s-au mutat la Paris, unde Amiet și-a continuat studiile la Académie Julian între 1888 și 1892, învățând de la academicieni respectați precum Adolphe-William Bouguereau, Tony Robert-Fleury și Gabriel Ferrier.

Nemulțumit de constrângerile artei academice, Amiet a căutat o nouă inspirație și, în 1892, s-a alăturat Școlii de la Pont-Aven din Bretania. Această perioadă a fost transformatoare, deoarece a absorbit influențele lui Émile Bernard, Paul Sérusier, Roderic O'Conor și Armand Séguin. Artiștii de la Pont-Aven, în special accentul pus pe puterea expresivă a culorii pure, au influențat profund abordarea lui Amiet, determinându-l să abandoneze pictura tonală. Dificultățile financiare l-au forțat să se întoarcă în Elveția în 1893, unde și-a înființat un atelier în Hellsau. Primele sale expoziții, cum ar fi cea de la Kunsthalle Basel în 1894, au fost primite cu reacții mixte, adesea negative. În ciuda succesului comercial modest din anii 1890, o comandă importantă în 1898 pentru a picta un portret al lui Ferdinand Hodler a marcat un punct de cotitură, iar opera lui Hodler avea să devină o influență de durată, deși Amiet avea să-și traseze propriul curs artistic distinct.

Începutul secolului al XX-lea a văzut o creștere semnificativă a averii lui Amiet. A început să participe la numeroase expoziții europene, câștigând o medalie de argint la Expoziția Universală de la Paris din 1900 pentru pictura sa „Richesse du soir” (1899). În 1898, s-a căsătorit cu Anna Luder von Hellsau și s-au stabilit în Oschwand, care a devenit un centru vibrant pentru artiști și scriitori, inclusiv Hermann Hesse. Casa lui Amiet nu a fost doar un sanctuar creativ, ci și un loc de învățare unde a îndrumat mai mulți studenți. În 1906, la sugestia lui Erich Heckel, Amiet s-a alăturat Die Brücke, grupul expresionist german, extinzându-și și mai mult legăturile artistice și consolidându-și locul în avangarda europeană. După moartea lui Hodler în 1918, Amiet a fost considerat pe scară largă pictorul de frunte al Elveției.

Cariera prolifică a lui Amiet s-a întins pe parcursul a peste șaptezeci de ani, rezultând în peste 4.000 de picturi, inclusiv peste 1.000 de autoportrete, demonstrând continua sa auto-explorare și dedicare față de meșteșugul său. Opera sa, deși diversă și experimentală, a subliniat în mod constant primatul culorii. A pictat cu pricepere peisaje, în special scene de iarnă, grădini luxuriante și recolte de fructe, insuflându-le întotdeauna armonii cromatice vibrante. Deși influențat de expresionism, opera sa a păstrat o calitate lirică și o bază solidă în tradiția franceză a culorii. Versatilitatea sa s-a extins dincolo de pictură la ilustrație, arte grafice și sculptură. A contribuit, de asemenea, la viața publică, activând în Comisia Federală de Artă Elvețiană și în consiliile Fundației Gottfried Keller și ale Kunstmuseum Bern, și a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Berna în 1919.

O tragedie semnificativă a avut loc în 1931, când un incendiu la Münchner Glaspalast a distrus cincizeci dintre cele mai importante lucrări ale sale. Neînfricat, Amiet s-a dedicat recreării și producerii de artă nouă, demonstrând o reziliență remarcabilă. Lucrările sale ulterioare, din anii 1940 și 1950, arată o trecere către concepte mai abstracte de spațiu și lumină, caracterizate prin tușe de culoare de tip pointilist și o strălucire luminoasă, pastelată. Vasta operă a lui Cuno Amiet, utilizarea sa pionieră a culorii și rolul său în crearea de punți între arta elvețiană și mișcările moderne europene mai largi îi asigură moștenirea ca figură centrală în arta secolului al XX-lea. A murit în Oschwand în 1961, la vârsta de 93 de ani, lăsând în urmă o moștenire artistică bogată și variată.