Félix Edouard Vallotton

Félix Edouard Vallotton (1865–1925) a fost un pictor și gravor elvețian și francez al cărui stil distinctiv a lăsat o amprentă unică asupra artei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Născut la Lausanne, Elveția, într-o familie protestantă conservatoare din clasa de mijloc, Vallotton a manifestat înclinații artistice timpurii. După absolvirea studiilor clasice în 1882, s-a mutat la Paris pentru a urma arta, înscriindu-se la Academia Julian. Acolo, a studiat sub îndrumarea lui Jules Joseph Lefebvre și Gustave Boulanger, perfecționându-și abilitățile tehnice. A fost un student sârguincios, petrecând nenumărate ore la Luvru, admirând profund Maeștrii Vechi precum Holbein și Dürer, precum și pictori moderni precum Ingres, Goya și Manet. Ingres, în special, a rămas pentru el un etalon artistic pe tot parcursul vieții. În ciuda dificultăților financiare inițiale și a îngrijorărilor familiei sale, Vallotton a fost hotărât să își câștige existența ca artist, o hotărâre susținută de încrederea lui Lefebvre în talentul său.

Cariera timpurie a lui Vallotton a fost marcată de o abordare metodică; în 1885, a început să își scrie „Livre de Raison” (Cartea Rațiunii), un catalog meticulos al operelor sale. Primele sale picturi, adesea portrete, prezentau un realism ingresc care atrăgea uneori critici pentru abaterea de la tradiția academică. Sfârșitul anilor 1880 a fost o perioadă dificilă, cu dificultăți financiare și probleme de sănătate. Un moment crucial a fost întâlnirea sa cu stampele japoneze la Expoziția Universală de la Paris din 1889, care i-au influențat semnificativ opera ulterioară, în special xilogravurile. În 1891, a început să experimenteze serios cu xilogravura, stăpânind rapid tehnica. Portretul său al lui Paul Verlaine a marcat intrarea sa în acest domeniu. În 1892, s-a alăturat grupului Les Nabis, un grup de artiști avangardiști din care făceau parte Pierre Bonnard, Édouard Vuillard și Maurice Denis. Deși asociat cu ei și împărtășind interesul lor pentru Simbolism și formele simplificate, Vallotton și-a menținut o personalitate artistică distinctă, ceea ce i-a adus porecla „le Nabi étranger” (Nabi-ul străin).

Anii 1890 l-au văzut pe Vallotton obținând recunoaștere internațională în principal prin xilogravurile sale. Caracterizate prin contraste puternice de alb și negru, mase largi și detalii minime, aceste gravuri înfățișau adesea scene de stradă, scăldătoare, portrete și, în mod critic, seria „Intimités” (Intimități, 1898). Această serie de zece interioare explora întâlniri domestice tensionate între bărbați și femei, dezvăluind o observație ascuțită, uneori cinică, a vieții burgheze. Xilogravurile sale au fost publicate pe scară largă în reviste avangardiste precum „La Revue Blanche”, consolidându-i reputația. În această perioadă, a fost activ și ca critic de artă și a început să scrie. O schimbare semnificativă în viața sa a avut loc în 1899 prin căsătoria sa cu Gabrielle Rodrigues-Hénriques, o văduvă bogată a cărei familie deținea proeminenta galerie Bernheim-Jeune. Această uniune i-a adus securitate financiară și relații, determinându-l pe Vallotton să abandoneze treptat gravura după 1901 și să se concentreze pe pictură. A devenit cetățean francez naturalizat în 1900.

În perioada sa post-Nabi, Vallotton s-a concentrat pe pictură, producând portrete foarte finisate, nuduri, naturi statice și peisaje adesea pictate din memorie („paysages composés”). Stilul său pictural a păstrat claritatea și marginile dure ale xilogravurilor sale, redate cu o precizie realistă și lipsită de emoție. Deși admirate pentru veridicitatea și abilitatea lor tehnică, operele sale au fost adesea criticate pentru răceala și severitatea percepute. Criticii au remarcat o „uscăciune intolerabilă” și o lipsă de „bucurie” în culorile sale. Subiectele sale, în special nudurile, erau reprezentate cu o obiectivitate detașată care evita senzualitatea convențională, atrăgând comparații cu mișcarea ulterioară Noua Obiectivitate din Germania și opera lui Edward Hopper. A portretizat figuri notabile precum Gertrude Stein, iar portretul său de grup „Cei cinci pictori” (1902-03) i-a surprins pe colegii săi Nabis. De asemenea, și-a continuat preocupările literare, scriind piese de teatru și romanul „La Vie meurtrière” (Viața ucigașă), publicat postum.

Izbucnirea Primului Război Mondial l-a afectat profund pe Vallotton. Respins pentru serviciul militar din cauza vârstei, și-a exprimat sentimentele patriotice și pacifiste prin artă. În 1915-16, s-a întors la xilogravuri pentru seria „C'est la guerre!” (Acesta este războiul!), ultimele sale gravuri. În 1917, a fost însărcinat de guvernul francez să viziteze liniile frontului, producând schițe care au stat la baza picturilor ce înfățișau peisajele devastate de război cu o detașare rece, precum „Biserica din Souain în siluetă”. După război, Vallotton s-a concentrat pe naturi statice, „peisaje compuse” și nuduri din ce în ce mai flamboiante și erotice. S-a luptat cu probleme de sănătate persistente în ultimii săi ani, petrecându-și iernile la Cagnes-sur-Mer și verile la Honfleur. Félix Vallotton a murit la Paris pe 29 decembrie 1925, la o zi după împlinirea vârstei de 60 de ani, în urma unei operații de cancer.

Félix Vallotton a lăsat moștenirea unui artist extrem de original care, deși asociat cu Les Nabis, și-a croit un drum unic. Este considerat o figură centrală în renașterea xilogravurii moderne, influențând artiști precum Edvard Munch și Ernst Ludwig Kirchner prin stilul său grafic îndrăzneț și tehnicile inovatoare. Picturile sale, cu suprafețele lor netede, contururile ascuțite și subtonurile psihologice adesea tulburătoare, au sfidat clasificarea ușoară, construind o punte între Realism și Simbolism. Observația sa rece și detașată, în special în seria sa „Intimités” și în nudurile ulterioare, a oferit o critică acidă a societății burgheze și a explorat relații umane complexe. Deși poate nu a atins faima larg răspândită a unor contemporani în timpul vieții sale, viziunea distinctivă a lui Vallotton, „umorul său acid, dacă nu ironic”, și capacitatea sa de a transmite neliniște psihologică i-au adus o recunoaștere de durată ca artist semnificativ și inovator al epocii sale, a cărui operă continuă să rezoneze prin premonițiile sale despre anxietățile moderne și chiar calitățile suprarealiste.