Scena se dezvăluie cu o frumusețe izbitoare, o narațiune tragică redată în poziția languidă a unei femei, drapată pe marginea unei stânci abrupte. Forma ei este redată într-un alb delicat și fluid, contrastând puternic cu tonurile profunde și pământii ale rocilor din jur și pelerina grea și înfășurătoare. Marea se întinde în spatele ei, o întindere vastă sub un cer care pare să conțină jarul unui soare muribund. Artistul a folosit cu măiestrie lumina și umbra pentru a crea un sentiment de vulnerabilitate și izolare, accentuând curba corpului ei și curba în jos a buzelor ei. Compoziția îndreaptă privirea spre fața subiectului, unde o expresie senină contrazice emoția tumultoasă a abandonului. Efectul general este o melancolie profundă, o poezie vizuală a pierderii și singurătății. Această pictură întruchipează idealul clasic, o expresie emoționantă a tragediei umane și o mărturie a puterii artei de a evoca emoții profunde.