Jean-Honoré Fragonard

Jean-Honoré Fragonard, născut la Grasse, Franța, la 5 aprilie 1732, a fost o figură seminală a perioadei Rococo târzii, celebrat pentru portretele sale exuberante și hedoniste ale vieții aristocratice. Mutându-se la Paris în jurul anului 1738, înclinațiile sale artistice l-au dus de la o scurtă ucenicie la un notar la atelierele lui Jean Siméon Chardin și, mai important, ale lui François Boucher în jurul anului 1748. Sub tutela lui Boucher, Fragonard și-a dezvoltat rapid talentele, stăpânind stilul maestrului său într-o asemenea măsură încât i s-a încredințat crearea de replici. În 1752, sponsorizat de Boucher, a câștigat prestigiosul Prix de Rome, ceea ce a facilitat studii ulterioare sub îndrumarea lui Carle Van Loo la École des Élèves Protégés din Paris, pregătindu-l pentru o carieră de pictor de istorie.

În 1756, Fragonard a plecat în Italia, petrecând cinci ani cruciali la Academia Franceză din Roma. Această perioadă a fost marcată de studiu sârguincios, copierea maeștrilor baroci și formarea unei prietenii strânse cu colegul său pictor Hubert Robert. O influență esențială a fost Abbé de Saint-Non, un bogat artist amator și patron, care l-a însoțit pe Fragonard într-un turneu extins prin Italia în 1760-61. Împreună, au schițat peisajul rural roman, ruinele antice și grădinile italiene, în special Villa d'Este din Tivoli, ceea ce a modelat profund arta peisagistică a lui Fragonard. Această imersiune în arta și peisajul italian, inclusiv lucrările lui Tiepolo din Veneția, i-a îmbogățit vocabularul artistic, ducând la un stil fluid și viguros.

La întoarcerea sa la Paris în 1761, Fragonard a vizat inițial o carieră academică. Marea sa pictură istorică, *Corésus și Callirhoé*, expusă la Salonul din 1765, i-a adus aprecieri critice, a fost achiziționată de regele Ludovic al XV-lea și i-a asigurat admiterea la Académie Royale. Cu toate acestea, în ciuda acestui succes, Fragonard s-a abătut curând de la calea unui pictor de istorie. A găsit o mai mare atracție și oportunități lucrative în deservirea unei clientele private înfloritoare de finanțiști și curteni, care doreau tablouri de cabinet mai mici, peisaje și scene decorative impregnate de senzualitate și erotism jucăuș. Această schimbare i-a definit cariera matură, producând lucrări iconice precum *Leagănul* (1767) și seria inventivă *Portrete de fantezie* (circa 1765–1772).

Stilul lui Fragonard se caracteriza printr-o remarcabilă ușurință, o tușă rapidă și un hedonism delicat, adesea sugestiv. Admirația sa pentru maeștrii olandezi și flamanzi precum Rubens, Hals și Rembrandt este evidentă în execuția sa viguroasă și în paletele bogate de culori. În 1769, s-a căsătorit cu Marie-Anne Gérard, o pictoriță din orașul său natal. O comandă importantă a venit de la Madame du Barry pentru Pavilionul său de la Louveciennes, seria *Progresele iubirii* (1771–73). Cu toate acestea, aceste picturi au fost în cele din urmă respinse, posibil considerate prea Rococo pentru gustul neoclasic emergent. O a doua călătorie în Italia în 1773–74, cu patronul Bergeret de Grancourt, i-a reaprins și mai mult interesul pentru peisaj și imagistica grădinilor. În ultimii săi ani, cumnata sa, Marguerite Gérard, a devenit eleva și colaboratoarea sa, iar opera sa a început să încorporeze scene domestice și chiar indicii de neoclasicism, deși spiritul său Rococo a persistat în mare măsură.

Revoluția Franceză a schimbat dramatic soarta lui Fragonard. Arta sa, atât de strâns legată de Vechiul Regim, a căzut în dizgrație, iar patronii săi aristocrați s-au risipit. S-a retras pentru scurt timp la Grasse, dar s-a întors la Paris în 1791. Prin intervenția lui Jacques-Louis David, a obținut un post de curator la noul muzeu național (Luvru), dar a pierdut acest post în 1797. Fragonard și-a petrecut ultimii ani într-o relativă obscuritate, producția sa prolifică de peste 550 de picturi și mii de desene fiind în mare parte uitată.

Jean-Honoré Fragonard a murit la Paris la 22 august 1806. Opera sa a rămas demodată până la mijlocul secolului al XIX-lea, când a fost redescoperit și aclamat ca unul dintre marii pictori poetici ai Franței secolului al XVIII-lea. Moștenirea sa constă în surprinderea sa magistrală a intimității și erotismului voalat, în tușa sa vibrantă și fluidă care i-a influențat pe impresioniști și în capacitatea sa unică de a ridica scenele de gen la rangul de comentarii spirituale și pătrunzătoare asupra timpului său. Fragonard rămâne celebrat pentru reprezentarea sa plină de spirit a iubirii, plăcerii și momentelor fugitive de bucurie, încapsulând esența epocii Rococo.