În această lucrare impresionantă, spectatorul se confruntă cu o scenă dramatică de disperare și dorință. În prim-plan apare o tânără, poate inspirată de Miranda din "Furtuna" lui Shakespeare, care stă pe o plajă stâncoasă, rochia ei albastră uimitoare fluturând ușor în jurul ei. Nuantele profunde de albastru pun în evidență atât îmbrăcămintea, cât și oceanul tumultuos din spatele ei, creând un contrast emoționant; aproape că șoptește despre haosul din spatele ei. Părul ei zbârlit și maniera în care îl prinde, ca și când ar încerca să îmblânzească sălbăticia naturii și emoțiile ei, sugerează o agitație interioară, oglindită de valurile care se sparg de stânci. Epavele unei nave înecate în ape tulburi aduc un element narativ—una de tragedie și pierdere, îndemnând spectatorii să cerceteze implicațiile destinului și fragilității umane.

Artistul pictează un covor bogat de culori care spune multe; verdele închis și griul oceanului contrastează minunat cu albastrul strălucitor și nuanțele pământii ale pietricelelor și stâncilor de la picioarele ei. Această alegere atrage privirea asupra scenei și face emoția palpabilă; haosul tumultuos al mării vibrează aproape de vitalitate, o reflectare intensă a spiritului femeii. Norii învârtiți se află deasupra capului ei, crescând greutatea emoțională a compoziției și amplificând sentimentul de neliniște al spectatorului. În contextul începuturilor secolului XX, această lucrare rezonează cu noțiuni de romantism, îmbrățișând adâncimile experienței umane, canalizând în același timp elemente de mit și dramă, reamintindu-ne de puterea durabilă a narațiunii prin artă.