Această autoportret, pictată în 1886, surprinde privirea intensă a artistului, al cărui expresie reflectă complexitățile emoționale cu care s-a confruntat. Utilizarea îndrăzneață a perilor de pensulă și textura bogată sunt palpabile; culoarea roșie a bărbii sale contrastează puternic cu fundalul profund și întunecat, creând o senzație vie de adâncime. Ochii pénétranz negru ai artistului, pe un pânze aspră, invită spectatorul la un moment de introspecție. Se simte ca și cum Van Gogh reflectă asupra tulburărilor sale interne - o luptă care se manifestă nu doar în expresia sa, ci și în fiecare pensulă care formează fața sa.

Compoziția este puternică, iar fața lui Van Gogh ocupă locul central, atrăgând spectatorul spre greutatea sa emoțională. Paleta de culori se compune în principal din tonuri de pământ - maro, aurii și verzi estompate - evocând o senzație atât de căldură, cât și de melancolie. Acest contrast amplifică sentimentul de izolare pe care îl transmite adesea în lucrările sale, reflectând bătăliile interne ale artistului cu sănătatea sa mintală. Din punct de vedere istoric, acest autoportret se află într-un punct crucial din viața și arta lui Van Gogh, ilustrând trecerea de la culorile întunecate și melancolice la culori vii și dinamice, care vor defini lucrările sale ulterioare. Este o privire fascinantă în inima și sufletul unui geniu, prins într-un moment de umanitate brută și nefiltrată.