Emile Claus cover
Emile Claus

Emile Claus

BE

98

Opere de artă

1849 - 1924

Perioada de viață

Vezi galeria

Biografie Artist

24 days ago

Emile Claus (1849–1924) este o figură centrală în arta belgiană, celebrat ca principalul exponent al Luminismului, o variantă distinctă a Impresionismului. Născut în Sint-Eloois-Vijve, Flandra de Vest, Claus a manifestat o pasiune timpurie pentru desen, frecventând Academia din Waregem în ciuda rezervelor inițiale ale tatălui său cu privire la o carieră artistică. După scurte perioade în alte meserii, a urmat o pregătire formală la Academia de Arte Frumoase din Anvers între 1869 și 1874 sub îndrumarea pictorului peisagist Jacob Jacobs, câștigând rapid favoarea burgheziei locale. Lucrările sale timpurii au fost caracterizate de realism, adesea înfățișând scene de gen și portrete, reflectând tradițiile academice ale formării sale.

Un punct de cotitură semnificativ în cariera lui Claus a venit odată cu expunerea sa crescândă la Impresionismul francez, în special la operele lui Claude Monet, pe care l-a întâlnit în timpul călătoriilor la Paris în anii 1890. Această influență, cuplată cu încurajarea prietenului său, autorul Camille Lemonnier, l-a îndepărtat pe Claus de realismul naturalist strict către un stil mai infuzat de lumină. Căsătoria sa în 1886 cu Charlotte Dufaux a coincis cu succesul său artistic și financiar în creștere. Picturi cheie din această perioadă de tranziție, precum „Lupta de cocoși în Flandra” (1882) și „Picnicul” (1887), acesta din urmă achiziționat de familia regală belgiană, au demonstrat abordarea sa în evoluție. Adevărata sa schimbare stilistică a devenit evidentă odată cu lucrări seminale precum „Recolta de sfeclă” (1890) și „Păsările de gheață” (1891), care au marcat îmbrățișarea sa decisivă a Luminismului.

Claus a devenit cunoscut ca „pictorul soarelui” și „pictorul râului Lys” pentru reprezentarea sa magistrală a luminii și a efectelor sale asupra peisajelor și vieții rurale de-a lungul râului Lys, unde s-a stabilit în Astene. Stilul său luminist a fost caracterizat de o paletă vibrantă și de un accent pe surprinderea calităților efemere ale luminii, adesea prin tușe fragmentate și o tehnică de inspirație pointilistă. În 1904, a co-fondat grupul de artiști „Vie et Lumière” (Viață și Lumină) pentru a promova această viziune artistică. Capodopere precum „Vaci traversând Lysul” (1899) exemplifică abilitatea sa de a reda atmosfera strălucitoare și interacțiunea luminii pe apă și figuri. „Recolta de sfeclă”, o lucrare monumentală care înfățișează țărani pe un câmp înghețat, a devenit atât de iconică încât văduva sa a donat-o orașului Deinze cu condiția construirii unui muzeu pentru ea, actualul Muzeu din Deinze și regiunea Leie.

Izbucnirea Primului Război Mondial l-a forțat pe Claus să plece în exil la Londra între 1914 și 1919. În această perioadă, a creat o serie notabilă de picturi care surprind vederi ale râului Tamisa, precum „Podul Waterloo din Londra” (1918). Aceste lucrări, adesea denumite „reflexii pe Tamisa”, sunt considerate cele mai tradițional impresioniste ale sale, amintind de reprezentările anterioare ale orașului de către Monet. La întoarcerea sa în Belgia, Claus a constatat că lumea artei se îndreptase spre Expresionism, iar faima sa odinioară proeminentă se diminuase oarecum. Cu toate acestea, o ultimă expoziție retrospectivă la Bruxelles în 1921, care a prezentat în special lucrările sale londoneze, a fost bine primită de public.

Abilitatea tehnică a lui Claus a fost remarcabilă, demonstrând o mare variație în tușă — de la subdesene fine la puncte și liniuțe pointiliste energice, tușe lungi elastice și arabescuri fanteziste, toate aplicate cu precizie și viteză. A fost supranumit „cel mai puternic muncitor din Flandra” de către Stijn Streuvels pentru aplicarea sa diligentă și vizibilă a vopselei. Paleta sa, bogată în cadmiu, garanță și albastru, a vizat întotdeauna să reprezinte lumina indirect, prin efectul său asupra obiectelor și umbrelor, mai degrabă decât lumina însăși. Deși nu a fost un critic social deschis, picturile sale au transmis o profundă empatie pentru viața țărănească și munca grea a vremii sale. Vila sa Sunshine din Astene, cu grădinile și priveliștile sale asupra Lysului, a devenit o sursă constantă de inspirație pentru pânzele sale pline de lumină.

Emile Claus a murit în Astene la 14 iunie 1924, ultimele sale cuvinte fiind, se pare, „Bloemen, bloemen, bloemen” („Flori, flori, flori”), o reflecție emoționantă a dragostei sale de o viață pentru natură și frumusețe. Cu o zi înainte de moartea sa, pictase un pastel al unui buchet de flori trimis de regina Elisabeta a Belgiei. A fost înmormântat în propria sa grădină din Astene, iar moștenirea sa ca pionier al Luminismului belgian dăinuie. Anul 2024 marchează atât cea de-a 100-a aniversare a morții sale, cât și cea de-a 175-a aniversare a nașterii sale, sărbătorită ca „anul Claus” în Deinze, reafirmându-i statutul de maestru al luminii și figură cheie în istoria artei belgiene.