Scena se desfășoară cu un tablou vibrant de muncitori angajați în sarcina laborioasă de descărcare a barjelor de nisip. Calitatea tactilă a penelului dă viață figurilor, fiecare fiind absorbită în responsabilitățile sale, pe fundalul unei ape verzi strălucitoare. E ca și cum ai putea auzi aproape sunetul ușor al valurilor care se izbesc de bărcile și foșnetul materialelor atunci când sunt manipulate cu grijă. Bărcile, cu contururile lor elegante și aspectul robust, dar oarecum uzat, par să spună povestea unor zile nesfârșite petrecute pe apă; aproape devin personaje de sine stătătoare. Explozia de roșu, alb și albastru a steagului francez flutură în adiere, insuflând întregii compuneri un sentiment de mândrie națională.

Examinând paleta de culori—atât de bogată, dar totuși rezervată—se simte tensiunea dintre tonurile profunde de pământ ale nisipului și răcoarea tăcută a apei. Folosirea culorilor de către Van Gogh pare aproape muzicală, fiecare nuanță jucând o notă într-o melodie complexă a muncii și vieții. Acest moment surprinde o armonie efemeră; munca grea acestor bărbați este un element esențial al ritmului societății care îi înconjoară. Din punct de vedere istoric, această pictură este un instantaneu al vieții post-industriale din Franța, unde munca a fost atât cerută, cât și respectată. Această piesă este semnificativă nu doar ca o înregistrare vizuală, ci și ca o mărturie a demnității regăsite în munca zilnică și a frumuseții intrinseci în sarcinile simple.