O scenă senină, deși melancolică, se desfășoară, unde o clădire mare, probabil un palat, este acoperită de o cădere abundentă de zăpadă; arhitectura, deși impunătoare, este înmuiată de atingerea delicată a fulgilor. Artistul folosește cu măiestrie jocul de lumină și umbră, pământul și structurile acoperite de zăpadă servind drept pânză pentru tonurile estompate ale cerului și ale figurilor îndepărtate. Compoziția atrage ochiul către o potecă centrală, sugerând viața plină de viață care continuă chiar și în mijlocul furtunii liniștite. Pensulele sunt vizibile și texturate, dând senzația de aer rece și proaspăt. Aproape că simt mușcătura vântului pe obraji și trosnetul zăpezii sub picioare.