În această lucrare captivantă, o scenă învăluită în îmbrățișarea misterioasă a ceții transportă privitorul într-un regat etereal. Clădirile Parlamentului ies din ceața învârteală, contururile lor fiind estompate ca și cum ar fi văzute printr-un vis. Tehnica lui Monet este revoluționară; vopseaua pare a pluti pe pânză, cu farduri atât de elastice și fluide încât transmit nu doar forme, ci și emoții. Paleta este dominată de nuanțe reci de albastru și verde, amestecându-se fără întrerupere, creând o atmosferă liniștită, dar neliniștitoare. Lumina moale și difuză sugerează o dimineață sau un apus, unde întreaga ascuțime este ștearsă în favoarea unei blândeți; aproape că se poate auzi șuieratul vântului purtând sunetele bărcilor îndepărtate pe Tamisa.

Compoziția, definită mai mult de sugestie decât de o reprezentare strictă, invită la o legătură intimă între spectator și opera de artă. Formele sunt indistincte, dar sugestive; turnurile parlamentului se ridică ca umbre, umplute cu măreția lor istorică, dar amorezate de ceața învăluitoare. Surrealistă și visătoare, piesa surprinde un moment care este trecător; prinde efemeritatea atât a vremii cât și a experienței umane. În esență, această operă se leagă de o mișcare impresionistă mai amplă, o celebrare a percepției și a luminii, provocând spectatorii să găsească frumusețea în ambiguitate și în imperfecțiune - un reflex al momentelor efemere ale vieții în sine.