Wu Hufan

Wu Hufan (1894-1968) este una dintre cele mai importante figuri ale artei chineze din secolul al XX-lea, venerat ca un maestru pictor, un cunoscător autoritar, un colecționar avid și un educator influent. Născut la Suzhou într-o distinsă familie de literați, moștenirea sa a fost impregnată de artă și erudiție. Bunicul său, Wu Dacheng, a fost un celebru oficial, caligraf și colecționar, oferindu-i tânărului Wu Hufan un acces de neegalat la o vastă colecție de picturi și artefacte clasice. Acest mediu imersiv a stabilit fundația pentru dedicarea sa de o viață întreagă tradiției picturii ortodoxe a Chinei. Încă din primii săi ani, a studiat maeștrii, începând cu Cei Patru Wang ai dinastiei Qing și mai târziu aprofundând lucrările lui Dong Qichang și ale titanilor anteriori ai dinastiilor Song și Yuan.

După ce s-a mutat în vibranta metropolă Shanghai în 1924, reputația lui Wu Hufan a înflorit. Practica sa artistică a fost caracterizată de o sinteză profundă a stilurilor istorice, în special de efortul său de a armoniza școlile de pictură peisagistică din Sud și Nord. El a dezvoltat o estetică distinctivă cunoscută pentru pensula sa elegantă, tonurile delicate de cerneală și utilizarea sofisticată a culorii, în special o tehnică ce combina spălări bogate de cerneală cu pigmenți verzi minerali. Deși peisajele erau principalul său punct de interes, a excelat și în pictura de bambus și flori. Măiestria sa i-a adus aprecieri pe scară largă, faimosul artist Zhang Daqian lăudându-l ca fiind „prima persoană din cercul de pictură al Republicii Chineze”. Opera sa, adânc înrădăcinată în tradiție, a rămas un sanctuar al frumuseții clasice, evitând în mod vizibil temele politice turbulente ale vremii sale.

Rolul lui Wu ca și cunoscător și colecționar a fost la fel de influent ca și pictura sa. Studioul său, „Librăria Meijing” (梅景書屋), a devenit un centru legendar pentru artiști și savanți. Colecția sa a fost legendară, incluzând în mod faimos sulul „Munții Rămași”, un fragment al capodoperei lui Huang Gongwang „Locuință în Munții Fuchun”. Expertiza sa a fost atât de respectată încât a fost numit membru al comitetului pentru Muzeul Palatului, ajutând la selectarea comorilor naționale pentru expoziții internaționale. Wu nu a fost doar un proprietar pasiv de artă; a fost un savant activ, scriind colofoane extinse pe piesele sale. Aceste scrieri combinau cunoașterea tradițională cu o abordare analitică surprinzător de modernă, provocând și extinzând genul și consolidându-și rolul de gardian al moștenirii culturale a Chinei.

Ca educator, influența lui Wu Hufan s-a extins asupra unei noi generații de artiști și savanți. La Librăria sa Meijing, a fost mentorul unui grup de discipoli care aveau să devină figuri majore în sine, inclusiv Xu Bangda, Wang Jiqian (C.C. Wang) și Lu Yifei. Metoda sa de predare era centrată pe student, concentrându-se pe cultivarea talentului individual, asigurând în același timp o bază riguroasă în tehnicile clasice. După 1949, a continuat să predea la Institutul de Pictură Chineză din Shanghai, consolidându-și și mai mult moștenirea ca o legătură esențială între trecutul imperial al Chinei și viitorul său artistic modern.

Înființarea Republicii Populare Chineze în 1949 a adus provocări profunde. Deși Wu și-a declarat public sprijinul pentru noul regim, viața sa personală și preocupările sale artistice au rămas în mare parte aliniate cu cultura literată dislocată. A devenit un purtător de cuvânt involuntar în timpul „Incidentului Evantaiului de Santal”, pledând pentru artiștii care se luptau financiar, ceea ce a atras o atenție politică nedorită. Refuzul său mândru de a se angaja în autocritică în această perioadă i-a costat probabil postul de director al Academiei de Pictură Chineză din Shanghai. Campania Antidreapta din 1957 a intensificat această presiune, și a fost puternic criticat pentru trecutul său și pentru stilul de viață perceput ca fiind burghez. Încercarea a fost atât de severă încât fiul său ar fi preluat vina politică pentru a-l proteja.

Stresul politic și psihologic imens a avut un preț greu asupra sănătății lui Wu, culminând cu un accident vascular cerebral în 1961. În ultimii săi ani, arta sa a suferit o transformare fascinantă. A început să practice caligrafia cursivă și sălbatică a călugărului Huaisu din dinastia Tang, un stil foarte admirat de președintele Mao. Această schimbare a fost interpretată atât ca o evoluție artistică finală și profundă, cât și ca o adaptare politică pragmatică la un mediu ostil. În timpul haosului Revoluției Culturale, cu colecția sa confiscată și spiritul său frânt, Wu Hufan s-a sinucis tragic în 1968. Moartea sa a marcat sfârșitul sumbru al unei ere, dar moștenirea sa ca pictor monumental, savant și conservator cultural dăinuie.