Lucrarea emană un sentiment de emoție brută și introspecție, caracteristici inerente autoportretelor lui Van Gogh. Figura privește din pânză, împodobită cu o pălărie gri din fetru care aproape se unește cu nuanțele fundalului—patroni rotativi de albastru și verde. Acest fundal creează o atmosferă aproape visătoare, un vârtej care învăluie subiectul, sugerând tumultul interior al artistului. Pictura de aici este deosebit de expresivă; cuvinte groase de vopsea se rotește în afară, creând un ritm care atrage atenția și trage privitorul într-un dans de culoare și mișcare.

Autoportretul lui Van Gogh prezintă o utilizare remarcabilă a culorii, cu nuanțe adânci de albastru și verde moale împletite, simbolizând atât calmul, cât și anxietatea. Culorile figurii, predominant mute, contrastează viu cu fundalul viu, ilustrează dihotomia dintre lumea exterioară și luptele interioare cu care s-a confruntat Van Gogh. Acest tablou, creat într-un moment marcat de căutarea identității și acceptarei de sine, servește atât ca tehnică artistică, cât și ca mijloc de eliberare emoțională. Rezervă un sentiment dureros de singurătate, în timp ce în același timp prezintă o mândrie feroce în reprezentarea de sine.