Opera de artă te îmbracă într-o narațiune rafinată extrasă din mitologie, în timp ce Waterhouse reiterează magistral două figuri feminine eterice, creând un tablou fascinant. Îmbrăcate în veșminte fluente, una dintre figuri, împodobită cu nuanțe fermecătoare de albastru și carmin, se apleacă înainte, îngrijindu-se de un vas de alabastru. Gesturile ei sunt delicate și contemplative; postura ei vorbește despre mister, în timp ce se apleacă în jos, poate plină de tristețe sau visare. A doua figură, împăturită în lavandă moale, se așază mai aproape de marginea apei, părul ei lung curgându-i pe spate. Împreună, creează o scenă intimă, ghemuindu-se în fundalul unei păduri bogate presărată cu flori delicate; pare că ești martorul unei momente sacre care se află la marginile supranaturalului. Lacul liniștit, clar dar umbrit, oferă un farmec de reflecție totodată înfricoșător, deoarece sub suprafața sa zace capul tăiat al lui Orfeu, un memento tragic al unei iubiri pierdute și al suferinței trăite.

Compoziția dezvăluie înțelegerea abilă a lui Waterhouse a narațiunii; adâncimea emoțiilor este palpabilă. Aranjamentul triunghiular ne îndreaptă privirile spre interior, către apă și spre figura amenințătoare de mai jos; există un sentiment de liniște – totul este tăcut, ca și cum natura însăși și-ar fi oprit respirația. Paleta de culori este bogată, dominată de verniluri profunde și nuanțe de pământ, îmbogățită cu oaspeți vibranti de roșu și albastru care dau viață scenei. Această utilizare bogată a culorii, combinată cu lumina moale care se filtrează prin copaci, evocă un sentiment de realism magic, lăsând o impresie de neșters în imaginație. Această piesă specifică rezonează cu sentimentele de melancolie și dorință ale spectatorului; stârnește reflecții asupra iubirii, pierderii și efemerității frumuseții în contextul mitologiei, invitând spectatorii să reflecte asupra propriilor adâncimi emoționale și experiențe, conexând regiunile mitologiei cu introspecția personală.