Această scenă evocatoare în acuarelă ne poartă către ruinele vechilor apeducte, rămășițe ale unei civilizații odinioară puternice, acum înmuiate de trecerea blândă a timpului. Compoziția echilibrează magistral grandiozitatea arhitecturală cu liniștea rustică: arcade înalte ale apeductelor se întind peste o câmpie vastă, pietrele lor erodate strălucind cald sub lumina difuză a după-amiezii. În prim-plan, câteva măgări bea apă dintr-un mic iaz liniștit, în timp ce o singură figură umană adaugă un element de viață peisajului tăcut. Munții îndepărtați, unele acoperite de nori sau fum, oferă un fundal măreț, subliniind modul în care natura revendică aceste relicve istorice. Utilizarea măiestrită a nuanțelor moi și pământii – ocru palid, verde stins și albastru blând – conferă operei o atmosferă calmă și meditativă, invitând la reflecție asupra efemerității eforturilor umane în fața eternității naturii.