Scena se desfășoară cu o calitate aproape onirică, figurile sunt redate cu o eleganță simplificată, dar expresivă. Figurele însele – femei cu ten bronzat – domină spațiul. Pensulele par să danseze pe pânză, cu o energie ritmică care atrage ochiul de la o formă la alta, armonizând culorile. Compoziția este magistrală, plasarea fiecărei femei, a fiecărui element, pare atât deliberată, cât și intuitivă. Paleta vibrantă, dominată de roșuri și verzi pământii, se adaugă atmosferei exotice. Este o lume a sa, un fel de poem vizual, care spune o poveste dincolo de cuvinte, o mărturie a capacității lui Gauguin de a capta esența experienței sale tahitiene. Culorile cântă în lumină, o simfonie a simțurilor. Intensitatea tăcută a acestui moment este cea care persistă.