Această scenă de iarnă evocatoare surprinde un grup de figuri care înfruntă frigul pătrunzător, învelite în șaluri și mantii groase care le protejează de vântul aspru. Peisajul acoperit de zăpadă se întinde în jurul lor, un fundal palid și estompat, presărat cu ramuri delicate și goale care se apleacă în fața vântului. Printre figuri, un cuplu stă strâns, fețele lor fiind parțial vizibile, dar umbrite, transmițând atât vulnerabilitate, cât și reziliență; în apropiere, o siluetă aplecată se chinuie să avanseze prin zăpadă. Un măgar încărcat cu o povară grea merge încet în spatele lor, însoțit de un câine mic alb-negru care stă alert pe pământul înghețat. Cerul greu și noros se contopește cu munții albi din depărtare, accentuând senzația de frig și izolare a acestei călătorii rurale de iarnă.

Pictura este realizată cu tușe delicate, dar precise, folosind o paletă limitată și estompată, dominată de nuanțe moi de gri, maro și alb, accentuată subtil cu albastru și roșu, atrăgând privirea către figurile centrale. Compoziția conduce ochiul într-o diagonală de la prim-plan spre fundal, creând senzația de mișcare în contrast cu liniștea zăpezii. Emoțional, scena răsună cu o intimitate sumbră, dar tandră, evocând lupta, solidaritatea și reziliența spiritului uman în mijlocul asprimei ierni. Din punct de vedere istoric, reflectă viața rurală și condițiile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, oferind o perspectivă asupra dificultăților întâmpinate de oamenii simpli în lunile reci, redată cu un realism sensibil care prefigurează lucrările mai dramatice ulterioare ale lui Goya.