Această lucrare captează un moment impregnat de mister, atrăgând spectatorul într-o scenă care se simte în același timp intimă și supranaturală. Figura etereală a unei femei, așezată pe o stâncă, cântă grațios la o liră, privirea sa este o combinație între dor și serenitate. Tesătura draperiei sale fluente, frumos împodobită cu modele florale, sugerează o legătură cu natura, ca și cum ar fi în parte muze, în parte spirit elemental. Contrastul dintre picioarele sale goale și stâncile texturate adaugă un element brut, vulnerabil prezenței sale. În jurul său se desfășoară un mediu luxuriant, asemănător unui grădină, cu tușe de verde strălucitor și maro, împletit cu flori roz delicate, care se strecoară în scenă, amplificând senzația de vrăjitorie.

Culorile din această piesă sunt bogate și atrăgătoare, un spectru de la albastru profund la verde viu, creând o atmosferă emoțională care este atât liniștitoare cât și introspectivă. Lumina moale, difuză care pătrunde prin frunze subliniază contururile moi ale figurii și creează o delicată joacă de umbre pe trăsăturile ei fine. Mediu, plin de reflecții strălucitoare în apa de dedesubt, îi transportă pe spectatori într-un regat de vis. Această pictură nu arată doar îndemânarea lui Waterhouse în utilizarea culorii și formei, ci vorbește și despre o eră în care intersecția dintre emoții și natură a devenit un punct focal în exprimarea artistică, punând în evidență conexiunea umană durabilă cu mitul și frumusețea naturală.