John Martin

John Martin (1789–1854) a fost un pictor, gravor și ilustrator romantic englez pivotal, renumit pentru pânzele sale vaste și dramatice, înfățișând cataclisme religioase și scene fantastice. Născut la 19 iulie 1789, în Haydon Bridge, Northumberland, Martin a fost al patrulea fiu al lui Fenwick Martin, un fost maestru de scrimă. Înclinațiile sale artistice timpurii l-au condus la o ucenicie la un constructor de trăsuri din Newcastle pentru a învăța pictura heraldică. Cu toate acestea, o dispută salarială a curmat acest lucru, iar el a fost plasat în schimb sub tutela lui Boniface Musso, un artist italian. În 1806, Martin s-a mutat la Londra cu Musso, unde, la nouăsprezece ani, s-a căsătorit cu Susan Garrett. Inițial s-a întreținut prin lecții de desen și pictură pe porțelan și sticlă, dedicându-și orele libere studiului perspectivei și arhitecturii, abilități care aveau să devină semne distinctive ale operei sale ulterioare. Viața sa de familie a fost notabilă, printre frații săi numărându-se William, un inventator, și Jonathan, al cărui act de incendiere la Catedrala din York în 1829 i-a adus porecla „Martin Nebunul”, o etichetă aplicată uneori eronat artistului însuși.

Cariera artistică a lui Martin a început să câștige avânt pe măsură ce își suplimenta veniturile cu acuarele sepia. Primul său tablou în ulei prezentat Academiei Regale în 1810 a fost inițial respins, dar a fost acceptat și expus în anul următor sub titlul *O compoziție peisagistică*. Curând a trecut la producerea de picturi în ulei la scară mare, favorizând teme biblice grandioase inspirate din Vechiul Testament și peisaje sublime care evocau asprimea Northumberlandului său natal. Moda epocii Regenței pentru o astfel de artă „sublimă” a oferit un teren fertil pentru ambițiile sale. O descoperire semnificativă a avut loc în 1812, când pictura sa *Sadak în căutarea apelor uitării* a fost achiziționată de William Manning MP, propulsându-i cariera. În ciuda tragediilor personale, inclusiv moartea mai multor membri apropiați ai familiei într-un singur an, și a distragerilor provocate de fratele său inventator, Martin, profund influențat de John Milton, a persistat cu temele sale grandioase. Pictura sa din 1816, *Iosua poruncind soarelui să se oprească deasupra Gabaonului*, a obținut o largă apreciere publică, iar vânzarea *Căderii Babilonului* în 1818 pentru o sumă substanțială i-a permis să-și achite datoriile și să-și stabilească o casă în Marylebone, punându-l în contact cu elita intelectuală și artistică a Londrei.

Zenitul popularității lui Martin a fost poate marcat de *Ospățul lui Belșațar* (1820), o lucrare care a atras mii de spectatori și i-a consolidat reputația, Thomas Lawrence numindu-l „cel mai popular pictor al zilei sale”. Stilul său caracteristic implica peisaje colosale, impunătoare și decoruri arhitecturale, adesea prezentând evenimente cerești dramatice și figuri umane minuscule, eclipsate de scara împrejurimilor lor, creând un sentiment de sublim și apocaliptic. Martin a fost, de asemenea, un gravor în mezzotintă extrem de priceput, obținând venituri semnificative din tipăriturile picturilor sale. Ilustrațiile sale pentru *Paradisul pierdut* al lui Milton (comandate în 1823) sunt considerate definitive. Deși picturile sale mari erau legate de dioramele și panoramele contemporane, iar el este văzut ca un precursor al cinematografiei epice, această asociere i-a diminuat uneori statutul în lumea artei serioase. Personal, Martin era un creștin devotat, cu un interes pentru religia naturală, deism și chiar idei evoluționiste timpurii. A fost respectat de regalitate, devenind pictor istoric al Prințului Leopold de Saxa-Coburg și primind Ordinul Leopold.

În ciuda imensului său succes public, Martin s-a confruntat cu critici din partea unor personalități precum John Ruskin, care considera opera sa senzaționalistă. Producția sa artistică a scăzut temporar în jurul anului 1827, când s-a implicat profund în proiecte ambițioase de inginerie. Mânat de dorința de a îmbunătăți mediul urban al Londrei, a dezvoltat planuri vizionare pentru alimentarea cu apă a orașului, sistemele de canalizare (inclusiv Thames Embankment), docuri și căi ferate. Deși multe dintre schemele sale nu au fost realizate în timpul vieții sale, ele au stat adesea la baza unor proiecte ulterioare de succes, cum ar fi sistemul de canalizare al lui Joseph Bazalgette. Sfârșitul anilor 1830 a fost o perioadă dificilă, marcată de constrângeri financiare și depresie, exacerbate de probleme familiale, inclusiv sinuciderea nepotului său. Cu toate acestea, averea lui Martin s-a redresat în anii 1840, iar el a revenit la expoziții cu o vigoare reînnoită, continuând să producă lucrări semnificative.

În ultimii săi ani, John Martin s-a angajat într-o trilogie monumentală: *Judecata de Apoi*, *Marea Zi a Mâniei Sale* și *Câmpiile Raiului*, finalizată în 1853, chiar înainte ca un accident vascular cerebral să-i paralizeze partea dreaptă. A murit la 17 februarie 1854, în Douglas, Insula Man. Deși faima sa a scăzut postum pentru o perioadă, opera sa a fost redescoperită și reevaluată în secolul al XX-lea. Moștenirea lui Martin este substanțială; viziunile sale dramatice și imaginative au influențat nu numai artiști precum Thomas Cole și prerafaeliții, ci și scriitori precum surorile Brontë și generații de cineaști, de la D.W. Griffith la George Lucas. Previziunea sa inginerească a contribuit, de asemenea, în cele din urmă la dezvoltarea Londrei. Astăzi, lucrările sale sunt păstrate în colecții importante din întreaga lume, iar expoziția sa „Apocalipsa” din 2011-12 i-a reafirmat statutul de figură unică și puternică în arta britanică.